CAPITOLUL I
Domeniu de aplicare și definiții
Art. 1 - Domeniu de aplicare
(1) Prezentul regulament se aplică materiilor civile privind:
(a) divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei;
(b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.
(2) Materiile prevăzute la litera (b) a alineatului (1) pot include în special:
(a) încredințarea și dreptul de vizită;
(b) tutela, curatela și instituțiile similare;
(c) desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile unui copil, să îl reprezinte sau să îl asiste;
(d) plasamentul unui copil într-un centru de plasament sau în îngrijire într-o familie substitutivă;
(e) măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile unui copil.
(3) Capitolele III și VI din prezentul regulament se aplică în ceea ce privește deplasarea sau reținerea ilicită a unui copil care implică mai mult de un stat membru, în completarea Convenției de la Haga din 1980. Capitolul IV din prezentul regulament se aplică în cazul hotărârilor prin care se dispune înapoierea unui copil într-un alt stat membru în temeiul Convenției de la Haga din 1980 care trebuie executate într-un alt stat membru decât statul membru în care a fost pronunțată hotărârea.
(4) Prezentul regulament nu se aplică:
(a) stabilirii sau contestării filiației;
(b) hotărârii privind adopția și măsurilor premergătoare acesteia, precum și desfacerii și declarării nulității adopției;
(c) numelui și prenumelui unui copil;
(d) emancipării;
(e) obligației de întreținere;
(f) actelor fiduciare și succesiunilor;
(g) măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de copii.
Art. 2 - Definiții
(1) În sensul prezentului regulament „hotărâre” înseamnă o hotărâre a unei instanțe dintr-un stat membru, inclusiv o decizie, o sentință sau o ordonanță, prin care se pronunță divorțul, separarea de drept sau anularea unei căsătorii sau care privește materia răspunderii părintești;
În sensul capitolului IV, termenul „hotărâre” include:
(a) o hotărâre pronunțată într-un stat membru prin care se dispune înapoierea unui copil într-un alt stat membru în temeiul Convenției de la Haga din 1980 și care trebuie executată într-un alt stat membru decât statul membru în care a fost pronunțată hotărârea;
(b) măsurile provizorii, inclusiv cele asigurătorii, dispuse de o instanță care, în temeiul prezentului regulament, este competentă să soluționeze cauza pe fond sau măsurile dispuse în conformitate cu articolul 27 alineatul (5) coroborat cu articolul 15.
În sensul capitolului IV, termenul „hotărâre” nu include măsurile provizorii, inclusiv cele asigurătorii, care au fost dispuse de o astfel de instanță fără ca pârâtul să fi fost citat să se prezinte, cu excepția cazului în care hotărârea care conține măsura este notificată pârâtului înainte de executare.
(2) În sensul prezentului regulament se aplică următoarele definiții:
1. „instanță” înseamnă orice autoritate din orice stat membru competentă în materiile care intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament;
2. „act autentic” înseamnă un document care a fost întocmit sau înregistrat în mod oficial ca act autentic în orice stat membru referitor la materiile care intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament și al cărui caracter autentic:
(i) se referă la semnătura și conținutul actului; și
(ii) a fost întocmit de o autoritate publică sau de o altă autoritate abilitată în acest sens. Statele membre comunică aceste autorități Comisiei în conformitate cu articolul 103;
3. „acord” înseamnă, în sensul capitolului IV, un document care nu este un act autentic, care a fost încheiat de părți în materiile care intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament și care a fost înregistrat de o autoritate publică, astfel cum a fost comunicată Comisiei de un stat membru în acest scop, în conformitate cu articolul 103;
4. „stat membru de origine” înseamnă statul membru în care a fost pronunțată hotărârea, a fost întocmit sau înregistrat în mod oficial actul autentic sau a fost înregistrat acordul;
5. „stat membru de executare” înseamnă statul membru în care se solicită executarea hotărârii, a actului autentic sau a acordului;
6. „copil” înseamnă orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani;
7. „răspundere părintească” înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil, inclusiv încredințarea și dreptul de vizită;
8. „titular al răspunderii părintești” înseamnă orice persoană, instituție ori alt organism care exercită răspunderea părintească față de un copil;
9. „încredințare” include drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil și, în special, dreptul de a stabili locul de reședință al copilului;
10. „drept de vizită” înseamnă dreptul de a vizita un copil, inclusiv dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într-un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite;
11. „deplasare sau reținere ilicită a unui copil” înseamnă deplasarea sau reținerea unui copil în cazul în care:
(a) deplasarea sau reținerea respectivă a avut loc prin violarea unui drept privind încredințarea atribuit printr-o hotărâre, atribuit de plin drept sau atribuit printr-un acord în vigoare conform dreptului statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale și
(b) dreptul privind încredințarea a fost exercitat în mod efectiv, separat sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitat astfel dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
(3) În sensul articolelor 3, 6, 10, 12, 13, 51, 59, 75, 94 și 102, noțiunea de „domiciliu” înlocuiește noțiunea de „cetățenie” în ceea ce privește Irlanda și Regatul Unit și are același înțeles ca cel din cadrul fiecăruia dintre sistemele juridice ale acestor state membre.
CAPITOLUL II
Competența în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești
Secțiunea 1
Divorț, separare de drept și anulare a căsătoriei
Art. 3 - Competență de fond
Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele din statul membru:
(a) pe teritoriul căruia se află:
(i) reședința obișnuită a soților;
(ii) ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo;
(iii) reședința obișnuită a pârâtului;
(iv) în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți;
(v) reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau
(vi) reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și este resortisant al statului membru respectiv; sau
(b) de cetățenie a celor doi soți.
Art. 4 - Cererea reconvențională
Instanța în fața căreia se desfășoară procedura în temeiul articolului 3 este competentă, de asemenea, pentru soluționarea cererii reconvenționale, în măsura în care respectiva cerere intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament.
Art. 5 - Transformarea separării de drept în divorț
Fără a aduce atingere articolului 3, o instanță dintr-un stat membru care a pronunțat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această separare de drept în divorț, în cazul în care dreptul respectivului stat membru prevede aceasta.
Art. 6 - Competență reziduală
(1) Sub rezerva alineatului (2), în cazul în care nicio instanță dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolului 3, 4 sau 5, competența este stabilită, în fiecare stat membru, de dreptul respectivului stat.
(2) Un soț care are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru, sau este resortisant al unui stat membru poate fi chemat în judecată într-un alt stat membru numai în temeiul articolelor 3, 4 și 5.
(3) Orice resortisant al unui stat membru care își are reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate să invoce, ca și cetățenii acelui stat, normele de competență aplicabile în acel stat împotriva unui pârât care nu își are reședința obișnuită într-un stat membru și nu are cetățenia acestuia.
Secțiunea 2
Răspunderea părintească
Art. 7 - Competență de fond
(1) Instanțele dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în respectivul stat membru la momentul sesizării instanței.
(2) Alineatul (1) din prezentul articol se aplică sub rezerva articolelor 8-10.
Art. 8 - Menținerea competenței în ceea ce privește dreptul de vizită
(1) În cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită în acesta din urmă, instanțele din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 7, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care persoana căreia i s-a acordat dreptul de vizită în temeiul hotărârii continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului.
(2) Alineatul (1) nu se aplică în cazul în care titularul dreptului de vizită menționat la alineatul (1) a acceptat competența instanțelor din statul membru în care copilul are noua sa reședință obișnuită prin participarea la o procedură în fața acestor instanțe fără a le contesta competența.
Art. 9 - Competența în cazuri de deplasare sau reținere ilicită a unui copil
Fără a aduce atingere articolului 10a, în caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într-un alt stat membru și:
(a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia; sau
(b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, copilul s-a integrat în noul său mediu și a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
(i) în termen de un an de când cel căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nicio cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau este reținut;
(ii) s-a retras o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul și nu s-a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
(iii) o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul a fost respinsă de o instanță dintr-un stat membru pentru alte motive decât cele menționate la articolul 13 alineatul (1) litera (b) sau la articolul 13 alineatul (2)din Convenția de la Haga din 1980 și respectiva hotărâre nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare;
(iv) nu a fost sesizată nicio instanță, astfel cum se menționează la articolul 29 alineatele (3) și (5), în statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite;
(v) o hotărâre în materie de încredințare care nu dispune înapoierea copilului a fost pronunțată de instanțele din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite.
Art. 10 - Alegerea forului
(1) Instanțele dintr-un stat membru sunt competente în materia autorității părintești atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că:
(i) cel puțin unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în respectivul stat membru;
(ii) în acest stat membru se află fosta reședință obișnuită a copilului; sau
(iii) copilul este resortisant al acestui stat membru;
(b) părțile, precum și orice alt titular al răspunderii părintești:
(i) au convenit în mod liber asupra competenței, cel târziu la data sesizării instanței; sau
(ii) au acceptat competența în mod expres în cursul procedurii, iar instanța s-a asigurat că toate părțile sunt informate cu privire la dreptul lor de a nu accepta competența; și
(c) exercitarea competenței este în interesul superior al copilului.
(2) Acordul de alegere a forului în temeiul alineatului (1) litera (b) se încheie în scris, se datează și se semnează de părțile în cauză sau se consemnează în actele instanței, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale. Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului este considerată ca reprezentând o formă scrisă.
Persoanele care devin părți la procedură după sesizarea instanței își pot exprima acordul după sesizarea instanței. În lipsa opunerii din partea acestora, acordul lor se consideră ca fiind implicit.
(3) Cu excepția cazului în care părțile convin altfel, competența conferită la alineatul (1) încetează de îndată ce:
(a) hotărârea pronunțată în cadrul acestei proceduri nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare; sau
(b) procedura a încetat dintr-un alt motiv.
(4) Competența conferită în temeiul alineatului (1) litera (b) punctul (ii) este exclusivă.
Art. 11 - Competența bazată pe prezența copilului
(1) Atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită pe baza articolului 10, sunt competente instanțele din statul membru în care este prezent copilul.
(2) Competența prevăzută la alineatul (1) se aplică, de asemenea, copiilor refugiați, precum și copiilor care, ca urmare a tulburărilor majore din statele membre în care își au reședința obișnuită, sunt deplasați internațional.
Art. 12 - Transferul de competență către o instanță dintr-un alt stat membru
(1) În circumstanțe excepționale, o instanță dintr-un stat membru competentă pentru a soluționa cauza pe fond poate, la cererea unei părți sau din oficiu, în cazul în care consideră că o instanță dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială ar fi mai bine plasată pentru a evalua interesul superior al copilului în cauza respectivă, să suspende procedura sau o anumită parte a acesteia și:
(a) să stabilească un termen pentru ca una sau mai multe dintre părți să informeze instanța din celălalt stat membru cu privire la procedura pendinte și la posibilitatea de a transfera competența și de a formula o cerere în fața respectivei instanțe; sau
(b) să solicite unei instanțe din alt stat membru să își declare competența în conformitate cu alineatul (2).
(2) Instanța din celălalt stat membru poate, în cazul în care din cauza circumstanțelor specifice ale cauzei acest lucru este în interesul superior al copilului, să se declare competentă într-un termen de șase săptămâni de la:
(a) data sesizării sale în conformitate cu alineatul (1) litera (a); sau
(b) data primirii solicitării în conformitate cu alineatul (1) litera (b).
Instanța care a fost sesizată în al doilea rând sau căreia i s-a solicitat să se declare competentă informează fără întârziere prima instanță sesizată. În cazul în care acceptă, prima instanță sesizată își declină competența.
(3) Prima instanță sesizată continuă să își exercite competența în cazul în care nu a primit acceptarea competenței de către instanța celuilalt stat membru în termen de șapte săptămâni de la:
(a) expirarea termenului stabilit pentru ca părțile să formuleze o cerere în fața unei instanțe dintr-un alt stat membru în conformitate cu alineatul (1) litera (a); sau
(b) primirea cererii de către respectiva instanță în conformitate cu alineatul (1) litera (b).
(4) În sensul alineatului (1), se consideră că un copil are o legătură specială cu un stat membru în cazul în care:
(a) după sesizarea instanței menționate la alineatul (1), copilul și-a dobândit reședința obișnuită în acest stat membru;
(b) copilul a avut reședința obișnuită în acest stat membru;
(c) copilul este resortisant al acestui stat membru;
(d) unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în acest stat membru; sau
(e) litigiul se referă la măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile deținute de copil, bunuri care se află pe teritoriul acestui stat membru.
(5) În cazul în care competența exclusivă a instanței a fost stabilită în temeiul articolului 10, instanța respectivă nu poate transfera competența către o instanță dintr-un alt stat membru.
Art. 13 - Solicitarea transferului de competență de către o instanță dintr-un stat membru care nu este competentă
(1) În circumstanțe excepționale și fără a aduce atingere articolului 9, în cazul în care o instanță dintr-un stat membru cu care copilul are o legătură specială potrivit articolului 12 alineatul (4), dar care nu este competentă în temeiul prezentului regulament, consideră că este mai bine plasată pentru a evalua interesul superior al copilului în cauza respectivă, aceasta poate solicita transferul competenței de la instanța din statul membru în care copilul își are reședința obișnuită.
(2) În termen de șase săptămâni de la data primirii cererii în temeiul alineatului (1), instanța solicitată poate accepta să își transfere competența, în cazul în care consideră că, având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, acest transfer este în interesul superior al copilului. În cazul în care instanța solicitată acceptă să își transfere competența, aceasta informează instanța solicitantă fără întârziere. În absența acceptării în termenul menționat, instanța solicitantă nu își poate exercita competența.
Art. 14 - Competență reziduală
Atunci când nicio instanță dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 7-11, competența este stabilită, în fiecare stat membru, de dreptul statului membru respectiv.
Art. 15 - Măsuri provizorii, inclusiv asigurătorii, în cazuri urgente
(1) În cazuri urgente, chiar dacă instanța dintr-un alt stat membru este competentă să soluționeze cauza pe fond, instanțele dintr-un stat membru au competența de a lua măsuri provizorii, inclusiv asigurătorii, care pot fi prevăzute de dreptul acestui stat membru în ceea ce privește:
(a) un copil care se află în acest stat membru; sau
(b) bunurile care aparțin unui copil și care se află în acest stat membru.
(2) În măsura în care protecția interesului superior al copilului impune acest lucru, instanța care a luat măsurile menționate la alineatul (1) din prezentul articol informează fără întârziere instanța sau autoritatea competentă din statul membru care are competență în temeiul articolului 7 sau, după caz, orice instanță dintr-un stat membru care exercită, în temeiul prezentului regulament, competența de a soluționa cauza pe fond, fie în mod direct, în conformitate cu articolul 86, fie prin intermediul autorităților centrale desemnate în temeiul articolului 76.
(3) Măsurile luate în conformitate cu alineatul (1) încetează să producă efecte de îndată ce instanța din statul membru competentă în temeiul prezentului regulament pentru soluționarea cauzei pe fond a luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare.
Atunci când este cazul, această instanță poate informa cu privire la hotărârea sa instanța care a luat măsuri provizorii, inclusiv măsuri asigurătorii, fie în mod direct în conformitate cu articolul 86, fie prin intermediul autorităților centrale desemnate în temeiul articolului 76.
Art. 16 - Chestiuni incidentale
(1) În cazul în care rezultatul unei proceduri inițiate în fața unei instanțe dintr-un stat membru într-o materie care nu se încadrează în domeniul de aplicare al prezentului regulament depinde de soluționarea unei chestiuni incidentale referitoare la răspunderea părintească, o instanță din statul membru respectiv poate soluționa chestiunea în cauză în scopul procedurii menționate chiar dacă statul membru respectiv nu are competență în temeiul prezentului regulament.
(2) Soluționarea unei chestiuni incidentale în temeiul alineatului (1) produce efecte numai în procedura în cadrul cărei aceasta a fost soluționată.
(3) În cazul în care validitatea unui act juridic încheiat sau care urmează a fi încheiat în numele unui copil în cadrul unei proceduri succesorale desfășurate în fața unei instanțe dintr-un stat membru necesită autorizarea sau aprobarea unei instanțe, o instanță din statul membru respectiv poate decide dacă să autorizeze sau să aprobe un astfel de act juridic chiar dacă nu este competentă în temeiul prezentului regulament.
(4) Articolul 15 alineatul (2) se aplică în consecință.
Secțiunea 3
Dispoziții comune
Art. 17 - Sesizarea unei instanțe
O instanță se consideră sesizată:
(a) la data depunerii la instanță a actului de sesizare a instanței sau a unui act echivalent, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului;
(b) în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de a fi depus la instanță, la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanță sau
(c) dacă procedura este inițiată de instanță din oficiu, la data adoptării de către instanță a deciziei de a iniția procedura sau, în cazul în care o astfel de decizie nu este necesară, la data înregistrării cauzei de către instanță.
Art. 18 - Verificarea competenței
Instanța dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pe care nu este competentă să o soluționeze pe fond în temeiul prezentului regulament și pe care o instanță dintr-un alt stat membru este competentă să o soluționeze pe fond în temeiul prezentului regulament se declară, din oficiu, necompetentă.
Art. 19 - Verificarea admisibilității
(1) Atunci când pârâtul care își are reședința obișnuită într-un alt stat decât statul membru în care s-a inițiat procedura nu se prezintă, instanța competentă suspendă procedura atât timp cât nu se stabilește că acest pârât a fost pus în situația de a primi actul de sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util pentru a-și asigura apărarea sau că s-au luat toate măsurile necesare în acest scop.
(2) Articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 se aplică în locul alineatului (1) din prezentul articol în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a trebuit transmis dintr-un stat membru în altul în conformitate cu regulamentul menționat anterior.
(3) În cazul în care Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 nu se aplică, articolul 15 din Convenția de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială se aplică în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a trebuit să fie transmis în străinătate în temeiul respectivei convenții.
Art. 20 - Litispendență și acțiuni conexe
(1) În cazul în care se introduc cereri de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei între aceleași părți la instanțe din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.
(2) Cu excepția cazului în care competența uneia dintre instanțe se întemeiază exclusiv pe articolul 15, în cazul în care se inițiază o procedură referitoare la răspunderea părintească privind același copil și având același obiect în fața unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.
(3) În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea primei instanțe sesizate.
În acest caz, partea care a inițiat procedura la instanța sesizată în al doilea rând poate iniția respectiva procedură în fața primei instanțe sesizate.
(4) Atunci când este sesizată o instanță dintr-un stat membru căreia o acceptare a competenței, după cum se menționează la articolul 10, îi conferă competență exclusivă, orice instanță dintr-un alt stat membru suspendă procedura până când instanța sesizată pe baza acordului sau a acceptării declară că nu este competentă în temeiul acordului sau al acceptării.
(5) În cazul și în măsura în care instanța și-a stabilit competența exclusivă în conformitate cu acceptarea competenței, după cum se menționează la articolul 10, orice instanță dintr-un alt stat membru își declină competența în favoarea instanței respective.
Art. 21 - Dreptul copilului de a-și exprima opinia
(1) Atunci când își exercită competența în temeiul secțiunii 2 din prezentul capitol, instanțele din statele membre, în conformitate cu dreptul și cu procedurile naționale, îi oferă copilului care este capabil de a-și forma o opinie proprie posibilitatea reală și efectivă de a-și exprima opinia, fie direct, fie prin intermediul unui reprezentant sau al unui organism adecvat.
(2) În cazul în care instanța, în conformitate cu dreptul și cu procedurile naționale, îi oferă copilului posibilitatea de a-și exprima opinia în conformitate cu prezentul articol, instanța acordă importanța cuvenită opiniei copilului în concordanță cu vârsta și maturitatea acestuia.
CAPITOLUL III
Răpirea internațională de copii
Art. 22 - Înapoierea copilului în temeiul Convenției de la Haga din 1980
În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism care consideră că a avut loc o încălcare a drepturilor privind încredințarea solicită, fie direct, fie cu asistența unei autorități centrale, instanței dintr-un stat membru să pronunțe o hotărâre pe baza Convenției de la Haga din 1980 prin care să dispună înapoierea copilului cu vârsta mai mică de 16 ani care a fost deplasat sau reținut ilicit într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică articolele 23-29 și capitolul VI din prezentul regulament, acestea completând Convenția de la Haga din 1980.
Art. 23 - Primirea și soluționarea cererilor de către autoritățile centrale
(1) Autoritatea centrală solicitată acționează cu celeritate atunci când soluționează o cerere întemeiată pe Convenția de la Haga din 1980, astfel cum se prevede la articolul 22.
(2) Atunci când primește o cerere prevăzută la articolul 22, autoritatea centrală a statului membru solicitat confirmă primirea în termen de cinci zile lucrătoare de la data primirii cererii. Aceasta informează, fără întârziere nejustificată, autoritatea centrală a statului membru solicitant sau solicitantul, după caz, care sunt demersurile inițiale care au fost întreprinse sau urmează să fie întreprinse pentru soluționarea cererii și poate solicita documente și informații suplimentare necesare.
Art. 24 - Proceduri judiciare urgente
(1) O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil, astfel cum este menționată la articolul 22, acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.
(2) Fără a aduce atingere alineatului (1), o instanță de prim grad de jurisdicție pronunță hotărârea în cel mult șase săptămâni de la momentul sesizării sale, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește imposibil din cauza unor împrejurări excepționale.
(3) Cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește imposibil din cauza unor împrejurări excepționale, o instanță de judecată superioară pronunță hotărârea în cel mult șase săptămâni de la momentul la care toate etapele procedurale necesare au fost parcurse și instanța este în măsură să examineze calea de atac, fie prin organizarea unei ședințe de judecată, fie în alt mod.
Art. 25 - Soluționarea alternativă a litigiilor
Cât de repede posibil și în orice etapă a procedurii, instanța invită părțile, fie în mod direct fie, după caz, cu asistența autorităților centrale, să aibă în vedere posibilitatea de a recurge la mediere sau la alte mijloace de soluționare alternativă a litigiilor, cu excepția cazului în care acest lucru este contrar interesului superior al copilului, nu este adecvat în speță sau ar întârzia procedura în mod nejustificat.
Art. 26 - Dreptul copilului de a-și exprima opinia în procedurile de înapoiere
Articolul 21 din prezentul regulament se aplică, de asemenea, în procedurile de înapoiere desfășurate în temeiul Convenției de la Haga din 1980.
Art. 27 - Procedura de înapoiere a unui copil
(1) O instanță nu poate refuza înapoierea copilului în cazul în care persoana care solicită înapoierea copilului nu a avut posibilitatea să fie ascultată.
(2) În orice etapă a procedurii, instanța poate, în conformitate cu articolul 15, să examineze dacă ar trebui asigurat contactul între copil și persoana care solicită înapoierea copilului, ținând seama de interesul superior al copilului.
(3) În cazul în care o instanță preconizează să refuze înapoierea copilului exclusiv în temeiul articolului 13 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980, aceasta nu refuză înapoierea copilului în cazul în care partea care solicită înapoierea copilului demonstrează instanței, prin furnizarea de dovezi suficiente, că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa, sau în cazul în care instanța este convinsă de acest lucru în alt mod.
(4) În sensul alineatului (3) din prezentul articol, instanța poate comunica cu autoritățile competente din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite, fie direct în conformitate cu articolul 86, fie cu asistența autorităților centrale.
(5) Atunci când instanța dispune înapoierea copilului, aceasta poate, după caz, lua măsuri provizorii, inclusiv asigurătorii, în conformitate cu articolul 15 din prezentul regulament în vederea protejării copilului împotriva riscului grav menționat la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980, cu condiția ca examinarea luării unor astfel de măsuri și luarea măsurilor respective să nu întârzie în mod nejustificat procedura de înapoiere.
(6) O hotărâre prin care se dispune înapoierea copilului poate fi declarată executorie cu titlu provizoriu, fără a aduce atingere unei eventuale căi de atac, în cazul în care interesul superior al copilului impune înapoierea acestuia înainte de pronunțarea hotărârii în cadrul căii de atac.
Art. 28 - Executarea hotărârilor prin care se dispune înapoierea copilului
(1) O autoritate competentă în materie de executare căreia i se solicită executarea unei hotărâri prin care se dispune înapoierea unui copil într-un alt stat membru acționează cu celeritate atunci când soluționează respectiva cerere.
(2) În cazul în care o hotărâre, astfel cum e menționată la alineatul (1), nu a fost executată în termen de șase săptămâni de la data inițierii procedurii de executare, partea care solicită executarea sau autoritatea centrală din statul membru de executare au dreptul să ceară autorității competente în materie de executare să prezinte motivele care justifică întârzierea.
Art. 29 - Procedura în urma refuzului de a înapoia copilul în temeiul articolului 13 alineatul (1) litera (b) și al articolului 13 alineatul (2) din Convenția de la Haga din 1980
(1) Prezentul articol se aplică în cazul în care o hotărâre prin care se refuză înapoierea unui copil într-un alt stat membru se bazează exclusiv pe articolul 13 alineatul (1) litera (b) sau pe articolul 13 alineatul (2) din Convenția de la Haga din 1980.
(2) Instanța care pronunță o hotărâre, astfel cum este menționată la alineatul (1), eliberează din oficiu un certificat utilizând formularul prevăzut în anexa I. Certificatul se completează și se eliberează în limba hotărârii. Certificatul poate fi eliberat și într-o altă limbă oficială a instituțiilor Uniunii Europene care a fost solicitată de o parte. Acest lucru nu creează nicio obligație pentru instanța care eliberează certificatul de a furniza o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber.
(3) În cazul în care, la momentul la care instanța pronunță o hotărâre, astfel cum este menționată la alineatul (1), o instanță din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite a fost deja sesizată cu o procedură având ca obiect examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului, instanța, dacă are cunoștință de procedura respectivă, transmite instanței din respectivul stat membru, în termen de o lună de la data hotărârii menționate la alineatul (1), fie direct, fie prin intermediul autorităților centrale, următoarele documente:
(a) o copie a hotărârii sale astfel cum este menționată la alineatul (1);
(b) certificatul eliberat în temeiul alineatului (2); și
(c) după caz, o transcriere, un rezumat sau un proces-verbal al ședințelor de judecată care au avut loc în fața instanței, precum și orice alte documente pe care le consideră relevante.
(4) Instanța din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite poate, dacă este necesar, să solicite unei părți să furnizeze o traducere sau o transliterare, în conformitate cu articolul 91, a hotărârii astfel cum este menționată la alineatul (1), precum și a oricărui alt document anexat la certificat în conformitate cu alineatul (3) litera (c) din prezentul articol.
(5) Dacă, în alte cazuri decât cele menționate la alineatul (3), în termen de trei luni de la data notificării unei hotărâri astfel cum este menționată la alineatul (1), una dintre părți sesizează o instanță din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite pentru ca această instanță să examineze pe fond chestiunea încredințării copilului, respectiva parte transmite instanței următoarele documente:
(a) o copie a hotărârii astfel cum este menționată la alineatul (1);
(b) certificatul eliberat în temeiul alineatului (2); și
(c) după caz, o transcriere, un rezumat sau un proces-verbal al ședințelor de judecată care au avut loc în fața instanței care a refuzat înapoierea copilului.
(6) În pofida unei hotărâri astfel cum este menționată la alineatul (1), orice hotărâre prin care se soluționează pe fond chestiunea încredințării copilului pronunțată în urma unei proceduri menționate la alineatele (3) și (5) care implică înapoierea copilului este executorie în alt stat membru în conformitate cu capitolul IV.
CAPITOLUL IV
Recunoaștere și executare
Secțiunea 1
Dispoziții generale privind recunoașterea și executarea
Subsecțiunea 1
Recunoaștere
Art. 30 - Recunoașterea unei hotărâri
(1) Hotărârile pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială.
(2) În special și fără a aduce atingere alineatului (3), nu este necesară nicio procedură specială pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru.
(3) Orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute la articolele 59-62 și, după caz, în secțiunea 5 a prezentului capitol și în capitolul VI, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate absența motivelor de refuz al recunoașterii menționate la articolele 38 și 39.
(4) Competența teritorială a instanței comunicate Comisiei de fiecare stat membru în temeiul articolului 103 este stabilită de dreptul statului membru în care a fost inițiată o procedură în conformitate cu alineatul (3) din prezentul articol.
(5) În cazul în care recunoașterea unei hotărâri se invocă pe cale incidentală în fața unei instanțe dintr-un stat membru, aceasta poate pronunța o hotărâre în acest sens.
Art. 31 - Documente care trebuie prezentate în vederea recunoașterii
(1) O parte care dorește să invoce într-un stat membru o hotărâre pronunțată în alt stat membru prezintă următoarele documente:
(a) o copie a hotărârii, care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale; și
(b) certificatul corespunzător eliberat în temeiul articolului 36.
(2) Instanța sau autoritatea competentă în fața căreia se invocă hotărârea pronunțată într-un alt stat membru poate, dacă este necesar, să solicite părții care o invocă să furnizeze, în conformitate cu articolul 91, o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber ale certificatului menționat la alineatul (1) litera (b) din prezentul articol.
(3) Instanța sau autoritatea competentă în fața căreia se invocă hotărârea pronunțată într-un alt stat membru poate să solicite părții să furnizeze, în conformitate cu articolul 91, o traducere sau o transliterare a hotărârii, în plus față de o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber ale certificatului,dacă nu poate să continue procedura în lipsa traducerii sau a transliterării respective.
Art. 32 - Lipsa unor documente
(1) În lipsa prezentării documentelor menționate la articolul 31 alineatul (1), instanța sau autoritatea competentă poate acorda un termen pentru prezentarea lor, poate accepta documente echivalente sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informații, poate să renunțe la prezentarea lor.
(2) La solicitarea instanței sau a autorității competente, se prezintă o traducere sau o transliterare, în conformitate cu articolul 91, a unor astfel de documente echivalente.
Art. 33 - Suspendarea procedurii
Instanța în fața căreia se invocă o hotărâre pronunțată într-un alt stat membru poate suspenda procedura desfășurată în fața sa, total sau parțial, în cazul în care:
(a) hotărârea respectivă face obiectul unei căi de atac ordinare introduse în statul membru de origine; sau
(b) s-a formulat o cerere de pronunțare a unei hotărâri prin care să se constate absența motivelor de refuz al recunoașterii menționate la articolele 38 și 39 sau de pronunțare a unei hotărâri de refuz al recunoașterii în temeiul unuia dintre motivele respective.
Subsecțiunea 2
Forță executorie și executare
Art. 34 - Hotărâri executorii
(1) Hotărârile pronunțate într-un stat membru în materia răspunderii părintești care sunt executorii în acel stat membru sunt executorii și în celelalte state membre fără să fie necesară încuviințarea executării.
(2) În scopul executării într-un alt stat membru a unei hotărâri de acordare a dreptului de vizită, instanța de origine poate declara hotărârea executorie cu titlu provizoriu, fără a aduce atingere unei eventuale căi de atac.
Art. 35 - Documente care trebuie prezentate în vederea executării
(1) În scopul executării într-un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, partea care solicită executarea furnizează autorității competente în materie de executare:
(a) o copie a hotărârii, care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale; și
(b) certificatul corespunzător eliberat în temeiul articolului 36.
(2) În scopul executării într-un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru prin care se dispune o măsură provizorie, inclusiv asiguratorie, partea care solicită executarea furnizează autorității competente în materie de executare:
(a) o copie a hotărârii, care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale;
(b) certificatul corespunzător eliberat în temeiul articolului 36, care să ateste că hotărârea este executorie în statul membru de origine și că instanța de origine:
(i) este competentă să soluționeze cauza pe fond; sau
(ii) a dispus măsura în conformitate cu articolul 27 alineatul (5) coroborat cu articolul 15; și
(c) dovada notificării sau comunicării hotărârii, în cazul în care măsura a fost dispusă fără ca pârâtul să fie citat.
(3) Autoritatea competentă în materie de executare poate, atunci când este necesar, să îi ceară părții care solicită executarea să furnizeze, în conformitate cu articolul 69, o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber ale certificatului care precizează ce obligație trebuie executată.
(4) Autoritatea competentă în materie de executare poate să îi ceară părții care solicită executarea să furnizeze, în conformitate cu articolul 91, o traducere sau o transliterare a hotărârii în cazul în care procedura nu poate continua în lipsa traducerii sau a transliterării respective.
Subsecțiunea 3
Certificatul
Art. 36 - Eliberarea certificatului
(1) Instanța dintr-un stat membru de origine, comunicată Comisiei în temeiul articolului 103, eliberează, la cererea unei părți, un certificat privind:
(a) o hotărâre în materie matrimonială, folosind formularul care figurează în anexa II;
(b) o hotărâre în materia răspunderii părintești, folosind formularul care figurează în anexa III;
(c) o hotărâre prin care se dispune înapoierea copilului astfel cum se menționează la articolul 2 alineatul (1) litera (a) și, după caz, orice măsuri provizorii, inclusiv măsuri asigurătorii, dispuse în conformitate cu articolul 27 alineatul (5) care însoțesc hotărârea, folosind formularul care figurează în anexa IV.
(2) Certificatul se completează și se eliberează în limba hotărârii. Certificatul poate fi eliberat și într-o altă limbă oficială a instituțiilor Uniunii Europene care a fost solicitată de parte. Acest lucru nu creează nicio obligație pentru instanța care eliberează certificatul de a furniza o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber.
(3) Eliberarea certificatului nu poate fi contestată.
Art. 37 - Rectificarea certificatului
(1) Instanța dintr-un stat membru de origine, comunicată Comisiei în temeiul articolului 103, rectifică certificatul, la cerere, și poate face acest lucru și din oficiu în cazul în care, din cauza unei erori materiale sau a unei omisiuni, există o neconcordanță între hotărârea care urmează să fie executată și certificat.
(2) În cazul procedurii de rectificare a certificatului se aplică dreptul statului membru de origine.
Subsecțiunea 4
Refuzul recunoașterii și al executării
Art. 38 - Motive de refuz al recunoașterii hotărârilor în materie matrimonială
Recunoașterea unei hotărâri pronunțate în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei se refuză:
(a) în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care se invocă recunoașterea;
(b) în cazul în care actul de inițiere a procedurii sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat, astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;
(c) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-o procedură între aceleași părți în statul membru în care se invocă recunoașterea; sau
(d) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț într-o procedură între aceleași părți, cu condiția ca această primă hotărâre să îndeplinească condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru în care se invocă recunoașterea.
Art. 39 - Motive de refuz al recunoașterii hotărârilor în materia autorității părintești
(1) Recunoașterea unei hotărâri pronunțate în materia răspunderii părintești se refuză:
(a) în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se invocă aceasta, luând în considerare interesul superior al copilului;
(b) în cazul în care actul de inițiere a procedurii sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat, astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;
(c) la solicitarea oricărei persoane care susține că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părintești, în cazul în care hotărârea a fost pronunțată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată;
(d) în cazul și în măsura în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești în statul membru în care se invocă recunoașterea;
(e) în cazul și în măsura în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești într-un alt stat membru sau în statul terț în care copilul își are reședința obișnuită, cu condiția ca hotărârea ulterioară să îndeplinească condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru în care se invocă recunoașterea; sau
(f) în cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 82.
(2) Recunoașterea unei hotărâri în materia răspunderii părintești poate fi refuzată în cazul în care hotărârea a fost pronunțată fără să i se fi oferit copilului care este capabil de a-și forma o opinie proprie posibilitatea de a-și exprima opinia în conformitate cu articolul 21, cu excepția cazului în care:
(a) procedura privea numai bunurile copilului, cu condiția ca oferirea unei astfel de posibilități să nu fi fost obligatorie ținând seama de obiectul procedurii; sau
(b) existau motive serioase în acest sens, având în vedere, în special, urgența cauzei.
Art. 40 - Procedura de refuz al recunoașterii
(1) Unei cereri de refuz al recunoașterii i se aplică în mod corespunzător procedurile prevăzute la articolele 59-62 și, după caz, în secțiunea 5 a prezentului capitol și în capitolul VI.
(2) Competența teritorială a instanței comunicate Comisiei de fiecare stat membru în temeiul articolului 103 este stabilită de dreptul statului membru în care a fost inițiată o procedură având ca obiect refuzul recunoașterii.
Art. 41 - Motive de refuz al executării hotărârilor în materia răspunderii părintești
Fără a aduce atingere articolului 56 alineatul (6), executarea unei hotărâri în materia răspunderii părintești se refuză în cazul în care se constată existența unuia dintre motivele de refuz al recunoașterii menționate la articolul 39.
Secțiunea 2
Recunoașterea și executarea anumitor hotărâri privilegiate
Art. 42 - Domeniu de aplicare
(1) Prezenta secțiune se aplică următoarelor tipuri de hotărâri cu condiția ca acestea să fi fost certificate în statul membru de origine în conformitate cu articolul 47:
(a) hotărârile prin care se acordă un drept de vizită și
(b) hotărârile pronunțate în temeiul articolului 29 alineatul (6), în măsura în care implică înapoierea copilului.
(2) Prezenta secțiune nu împiedică o parte să solicite recunoașterea și executarea unei hotărâri menționate la alineatul (1) în conformitate cu dispozițiile privind recunoașterea și executarea prevăzute în secțiunea 1 din prezentul capitol.
Subsecțiunea 1
Recunoaștere
Art. 43 - Recunoaștere
(1) Hotărârile menționate la articolul 42 alineatul (1) pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială și fără a fi posibil să se opună recunoașterii lor, cu excepția cazului și în măsura în care se constată că hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre ulterioară astfel cum se menționează la articolul 50.
(2) O parte care dorește să invoce într-un stat membru o hotărâre menționată la articolul 42 alineatul (1) pronunțată în alt stat membru prezintă următoarele documente:
(a) o copie a hotărârii, care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale; și
(b) certificatul corespunzător eliberat în temeiul articolului 47.
(3) Articolul 31 alineatele (2) și (3) se aplică în consecință.
Art. 44 - Suspendarea procedurii
Instanța în fața căreia se invocă o hotărâre menționată la articolul 42 alineatul (1) pronunțată într-un alt stat membru poate suspenda procedura, total sau parțial, în cazul în care:
(a) a fost depusă o cerere prin care se invocă ireconciliabilitatea hotărârii respective cu o hotărâre ulterioară astfel cum se menționează la articolul 50; sau
(b) persoana împotriva căreia se solicită executarea a solicitat, în conformitate cu articolul 48, retragerea unui certificat eliberat în temeiul articolului 47.
Subsecțiunea 2
Forță executorie și executare
Art. 45 - Hotărâri executorii
(1) O hotărâre menționată la articolul 42 alineatul (1) pronunțată într-un stat membru care este executorie în acel stat membru, este executorie, în temeiul prezentei secțiuni, și în celelalte state membre fără să fie necesară încuviințarea executării.
(2) În scopul executării într-un alt stat membru a unei hotărâri menționate la articolul 42 alineatul (1) litera (a), instanțele din statul membru de origine pot declara hotărârea executorie cu titlu provizoriu, fără a aduce atingere unei eventuale căi de atac.
Art. 46 - Documente care trebuie prezentate în vederea executării
(1) În scopul executării într-un stat membru a unei hotărâri menționate la articolul 42 alineatul (1) care a fost pronunțată în alt stat membru, partea care solicită executarea prezintă autorității competente în materie de executare:
(a) o copie a hotărârii, care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale; și
(b) certificatul corespunzător eliberat în temeiul articolului 47.
(2) În scopul executării într-un stat membru a unei hotărâri menționate la articolul 42 alineatul (1) litera (a), care a fost pronunțată în alt stat membru, autoritatea competentă în materie de executare poate, dacă este necesar, să ceară solicitantului să prezinte, în conformitate cu articolul 91, o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber ale certificatului care precizează ce obligație trebuie executată.
(3) În scopul executării într-un stat membru a unei hotărâri menționate la articolul 42 alineatul (1), care a fost pronunțată în alt stat membru, autoritatea competentă în materie de executare poate să ceară solicitantului să furnizeze, în conformitate cu articolul 91, o traducere sau o transliterare a hotărârii dacă nu poate să continue procedura în lipsa traducerii sau a transliterării respective.
Subsecțiunea 3
Certificatul pentru hotărârile privilegiate
Art. 47 - Eliberarea certificatului
(1) Instanța care a pronunțat o hotărâre dintre cele menționate la articolul 42 alineatul (1) eliberează, la cererea unei părți, un certificat privind:
(a) o hotărâre prin care se acordă dreptul de vizită, folosind formularul care figurează în anexa V;
(b) o hotărâre prin care se soluționează pe fond chestiunea încredințării copilului, care implică înapoierea copilului, și care a fost pronunțată în temeiul articolului 29 alineatul (6), folosind formularul care figurează în anexa VI.
(2) Certificatul se completează și se eliberează în limba hotărârii. Certificatul poate fi eliberat și într-o altă limbă oficială a instituțiilor Uniunii Europene care a fost solicitată de o parte. Acest lucru nu creează nicio obligație pentru instanța care eliberează certificatul de a furniza o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber.
(3) Instanța eliberează certificatul doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) toate părțile interesate au avut posibilitatea de a fi ascultate;
(b) copilul a avut posibilitatea de a-și exprima opinia în conformitate cu articolul 21;
(c) atunci când hotărârea a fost pronunțată în lipsă:
(i) actul de inițiere a procedurii sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat, astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea; sau
(ii) s-a stabilit că persoana care nu s-a prezentat a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.
(4) Fără a aduce atingere alineatului (3) din prezentul articol, certificatul privind o hotărâre menționată la articolul 42 alineatul (1) litera (b) se eliberează numai în cazul în care instanța, atunci când a pronunțat hotărârea, a ținut seama de motivele și de elementele de fapt care au stat la baza hotărârii anterioare pronunțate într-un alt stat membru în temeiul articolului 13 alineatul (1) litera (b) sau cu articolul 13 alineatul (2) din Convenția de la Haga din 1980.
(5) Certificatul produce efecte doar în limitele forței executorii a hotărârii.
(6) Eliberarea certificatului nu poate face obiectul niciunor forme de contestare cu excepția celor prevăzute la articolul 48.
Art. 48 - Rectificarea și retragerea certificatului
(1) Instanța din statul membru de origine, comunicată Comisiei în temeiul articolului 103, rectifică certificatul, la cerere, și poate face acest lucru și din oficiu în cazul în care, din cauza unei erori materiale sau a unei omisiuni, există o neconcordanță între hotărâre și certificat.
(2) Instanța menționată la alineatul (1) din prezentul articol retrage certificatul, la cerere sau din oficiu, în cazul în care acesta a fost eliberat în mod neîntemeiat, având în vedere cerințele prevăzute la articolul 47. Articolul 49 se aplică în mod corespunzător.
(3) Procedura, inclusiv orice cale de atac, referitoare la rectificarea sau retragerea certificatului este reglementată de dreptul statului membru de origine.
Art. 49 - Certificatul privind lipsa sau limitarea forței executorii
(1) În cazul și în măsura în care o hotărâre certificată în conformitate cu articolul 47 nu mai este executorie sau forța sa executorie a fost suspendată sau limitată, se eliberează, pe baza unei cereri care poate fi adresată în orice moment instanței din statul membru de origine, comunicată Comisiei în temeiul articolului 103, un certificat care indică lipsa sau limitarea forței executorii, folosind formularul-tip care figurează în anexa VII.
(2) Certificatul se completează și se eliberează în limba hotărârii. Certificatul poate fi eliberat și într-o altă limbă oficială a instituțiilor Uniunii Europene care a fost solicitată de o parte. Acest lucru nu creează nicio obligație pentru instanța care eliberează certificatul de a furniza o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber.
Subsecțiunea 4
Refuzul recunoașterii și al executării
Art. 50 - Hotărâri ireconciliabile
Recunoașterea și executarea unei hotărâri menționate la articolul 42 alineatul (1) se refuză în cazul și în măsura în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre ulterioară în materia răspunderii părintești referitoare la același copil și care a fost pronunțată:
(a) în statul membru în care se invocă recunoașterea; sau
(b) într-un alt stat membru sau în statul terț în care copilul își are reședința obișnuită, cu condiția ca hotărârea ulterioară să îndeplinească condițiile necesare pentru recunoașterea sa în statul membru în care se invocă recunoașterea.
Secțiunea 3
Dispoziții comune privind executarea
Subsecțiunea 1
Executare
Art. 51 - Procedura de executare
(1) Sub rezerva dispozițiilor prezentei secțiuni, procedura de executare a hotărârilor pronunțate într-un alt stat membru este reglementată de dreptul statului membru de executare. Fără a aduce atingere articolelor 41, 50, 56 și 57, o hotărâre pronunțată într-un stat membru care este executorie în statul membru de origine se execută în statul membru de executare în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în respectivul stat membru.
(2) Partea care solicită executarea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru nu are obligația de a avea o adresă poștală în statul membru de executare. Partea respectivă are obligația de a avea un reprezentant autorizat în statul membru de executare doar în cazul în care această reprezentare este obligatorie în temeiul dreptului statului membru de executare, indiferent de cetățenia părților.
Art. 52 - Autoritățile competente în materie de executare
Cererea de executare se adresează autorității competente în materie de executare în temeiul dreptului statului membru de executare, astfel cum a fost comunicată Comisiei de respectivul stat membru în temeiul articolului 103.
Art. 53 - Executare parțială
(1) Partea care solicită executarea unei hotărâri poate cere o executare parțială a acesteia.
(2) În cazul în care s-a pronunțat o hotărâre cu privire la mai multe capete de cerere și executarea este refuzată pentru unele dintre acestea, executarea este totuși posibilă pentru acele părți din hotărâre care nu sunt vizate de refuz.
(3) Alineatele (1) și (2) din prezentul articol nu pot fi utilizate pentru a se executa o hotărâre prin care se dispune înapoierea unui copil fără a se executa și măsurile provizorii, inclusiv asigurătorii, care au fost dispuse pentru a proteja copilul de riscul menționat la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980.
Art. 54 - Modalități de exercitare a dreptului de vizită
(1) Autoritățile competente în materie de executare sau instanțele din statul membru de executare pot stabili modalitățile de organizare a exercitării dreptului de vizită, în cazul în care modalitățile necesare nu au fost prevăzute sau nu au fost suficient prevăzute în hotărârea pronunțată de instanțele din statul membru având competență pentru soluționarea cauzei pe fond și cu condiția să fie respectate elementele esențiale ale respectivei hotărâri.
(2) Modalitățile stabilite în conformitate cu alineatul (1) își încetează aplicabilitatea în urma unei hotărâri ulterioare pronunțate de instanțele din statul membru având competență pentru soluționarea cauzei pe fond.
Art. 55 - Notificarea sau comunicarea certificatului și a hotărârii
(1) În cazul în care se solicită executarea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru, certificatul corespunzător eliberat în temeiul articolelor 36 sau 47 se notifică sau se comunică persoanei împotriva căreia se solicită executarea înainte de prima măsură de executare. Certificatul este însoțit de hotărâre, dacă aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată persoanei respective, și, dacă este cazul, de detaliile modalităților menționate la articolul 54 alineatul (1).
(2) În cazul în care notificarea sau comunicarea trebuie efectuată în alt stat membru decât statul membru de origine, persoana împotriva căreia se solicită executarea poate cere o traducere sau o transliterare a următoarelor documente:
(a) hotărârea, pentru a contesta executarea;
(b) dacă este cazul, conținutul traductibil din câmpurile de text liber ale certificatului eliberat în temeiul articolului 47,
dacă acestea nu sunt scrise sau nu sunt însoțite de o traducere sau de o transliterare fie într-o limbă pe care persoana respectivă o înțelege, fie în limba oficială a statului membru în care persoana își are reședința obișnuită sau, în cazul în care în statul membru respectiv există mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau într-una dintre limbile oficiale de la locul în care persoana își are reședința obișnuită.
(3) În cazul în care se solicită o traducere sau o transliterare în temeiul alineatului (2), nu se pot lua alte măsuri de executare decât măsurile asigurătorii până când persoanei împotriva căreia se solicită executarea nu i-a fost furnizată traducerea sau transliterarea.
(4) Alineatele (2) și (3) nu se aplică în măsura în care hotărârea și, după caz, certificatul menționat la alineatul (1) i-au fost deja notificate sau comunicate persoanei împotriva căreia se solicită executarea cu respectarea cerințelor privind traducerea sau transliterarea prevăzute la alineatul (2).
Subsecțiunea 2
Suspendarea procedurii de executare și refuzul executării
Art. 56 - Suspendare și refuz
(1) Autoritatea competentă în materie de executare sau instanța din statul membru de executare, din oficiu sau la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea ori, după caz, în temeiul dreptului național, la cererea copilului în cauză, suspendă procedura de executare în cazul în care forța executorie a hotărârii este suspendată în statul membru de origine.
(2) Autoritatea competentă în materie de executare sau instanța din statul membru de executare poate, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea ori, după caz în temeiul dreptului național, la cererea copilului în cauză, să suspende procedura de executare, în tot sau în parte, pe baza unuia dintre următoarele motive:
(a) hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare în statul membru de origine;
(b) termenul pentru introducerea unei căi de atac ordinare menționate la litera (a) nu a expirat încă;
(c) a fost introdusă o cerere de refuz al executării în temeiul articolului 41, 50 sau 57; sau
(d) persoana împotriva căreia se solicită executarea a solicitat, în conformitate cu articolul 48, retragerea unui certificat eliberat în temeiul articolului 47.
(3) În cazul în care autoritatea competentă în materie de executare sau instanța suspendă procedura de executare din motivul menționat la alineatul (2) litera (b), aceasta poate preciza care este termenul pentru introducerea oricărei căi de atac.
(4) În cazuri excepționale, autoritatea competentă în materie de executare sau instanța poate, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea ori, după caz în temeiul dreptului național, la cererea copilului în cauză sau a oricărei părți interesate care acționează în interesul superior al copilului, să suspende procedura de executare dacă aceasta ar expune copilul la un risc grav de vătămare fizică sau psihică din cauza unor obstacole temporare apărute după pronunțarea hotărârii sau în temeiul oricărei alte schimbări semnificative de circumstanțe.
Executarea se reia de îndată ce riscul grav de vătămare fizică sau psihică încetează să mai existe.
(5) În cazurile menționate la alineatul (4), înainte de a refuza executarea în temeiul alineatului (6), autoritatea competentă în materie de executare sau instanța ia măsurile necesare pentru a facilita executarea în conformitate cu legislația și procedurile naționale și cu interesul superior al copilului.
(6) În cazul în care riscul grav menționat la alineatul (4) are un caracter de durată, autoritatea competentă în materie de executare sau instanța poate, la cerere, să refuze executarea hotărârii.
Art. 57 - Motivele de refuz sau de suspendare a executării în temeiul dreptului național
Motivele de refuz sau de suspendare a executării în temeiul dreptului statului membru de executare se aplică în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu aplicarea articolelor 41, 50 și 56.
Art. 58 - Competența autorităților sau a instanțelor competente în ceea ce privește refuzul executării
(1) Cererea de refuz al executării întemeiată pe articolul 39 se prezintă instanței care a fost comunicată Comisiei de fiecare stat membru în temeiul articolului 103. Cererea de refuz al executării întemeiată pe alte motive prevăzute sau permise de prezentul regulament se prezintă autorității sau instanței care a fost comunicată Comisiei de fiecare stat membru în temeiul articolului 103.
(2) Competența teritorială a autorității sau a instanței care a fost comunicată Comisiei de fiecare stat membru în temeiul articolului 103 se stabilește de dreptul statului membru în care a fost inițiată o procedură în conformitate cu alineatul (1) din prezentul articol.
Art. 59 - Cererea de refuz al executării
(1) Procedura pentru introducerea unei cereri de refuz al executării, în măsura în care nu este reglementată de prezentul regulament, este reglementată de dreptul statului membru de executare.
(2) Solicitantul furnizează autorității competente în materie de executare sau instanței o copie a hotărârii și, după caz și în măsura posibilului, certificatul corespunzător eliberat în temeiul articolului 36 sau 47.
(3) Autoritatea competentă în materie de executare sau instanța poate, dacă este necesar, să ceară părții care solicită executarea să furnizeze, în conformitate cu articolul 91, o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber ale certificatului corespunzător eliberat în temeiul articolului 36 sau 47, care precizează obligația care trebuie executată.
(4) Dacă autoritatea competentă în materie de executare sau instanța nu poate să continue procedura în lipsa unei traduceri sau transliterări a hotărârii, aceasta poate să ceară părții care solicită executarea să furnizeze, în conformitate cu articolul 91, o traducere sau o transliterare a hotărârii.
(5) Autoritatea competentă în materie de executare sau instanța poate să renunțe la prezentarea documentelor menționate la alineatul (2) în cazul în care:
(a) le deține deja; sau
(b) nu consideră rezonabilă furnizarea acestora de către solicitant.
În cazul menționat la litera (b) din primul paragraf, autoritatea competentă în materie de executare sau instanța poate solicita celeilalte părți să furnizeze respectivele documente.
(6) Partea care solicită refuzul executării unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru nu are obligația de a avea o adresă poștală în statul membru de executare. Partea respectivă are obligația de a avea un reprezentant autorizat în statul membru de executare doar în cazul în care existența unui astfel de reprezentant este obligatorie în temeiul dreptului statului membru de executare, indiferent de cetățenia părților.
Art. 60 - Proceduri urgente
Autoritatea competentă în materie de executare sau instanța acționează fără întârzieri nejustificate în procedura de soluționare a cererii de refuz al executării.
Art. 61 - Contestare sau cale de atac
(1) Oricare dintre părți poate introduce o cale de atac sau o contestație împotriva hotărârii privind cererea de refuz al executării.
(2) Contestația sau calea de atac se introduce la autoritatea sau instanța pe care statul membru de executare a comunicat-o Comisiei în temeiul articolului 103 ca fiind autoritatea sau instanța la care trebuie introdusă o astfel de cale de atac sau contestație.
Art. 62 - Contestare sau cale de atac ulterioară
O hotărâre pronunțată cu privire la contestație sau la calea de atac poate fi contestată printr-o contestație sau cale de atac ulterioară doar în cazul în care instanțele înaintea cărora ar putea fi introdusă respectiva contestație sau cale de atac ulterioară au fost comunicate Comisiei de către statul membru respectiv în temeiul articolului 103.
Art. 63 - Suspendarea procedurii
(1) Autoritatea competentă în materie de executare sau instanța sesizată cu o cerere de refuz al executării sau în fața căreia este introdusă o cale de atac în temeiul articolului 61 sau al articolului 62 poate să suspende procedura pe baza unuia dintre următoarele motive:
(a) hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare în statul membru de origine;
(b) termenul pentru introducerea unei căi de atac ordinare menționate la litera (a) nu a expirat încă; sau
(c) persoana împotriva căreia se solicită executarea a solicitat, în conformitate cu articolul 48, retragerea unui certificat eliberat în temeiul articolului 47.
(2) În cazul în care autoritatea competentă în materie de executare sau instanța suspendă procedura din motivul menționat la alineatul (1) litera (b), aceasta poate acorda un termen pentru introducerea unei căi de atac.
Secțiunea 4
Acte autentice și acorduri
Art. 64 - Domeniu de aplicare
Prezenta secțiune se aplică în materie de divorț, de separare de drept și de răspundere părintească actelor autentice care au fost întocmite sau înregistrate în mod formal și acordurilor care au fost înregistrate într-un stat membru care își declară competența în temeiul capitolului II.
Art. 65 - Recunoașterea și executarea actelor autentice și a acordurilor
(1) Actele autentice și acordurile privind separarea de drept și divorțul, care au efecte juridice obligatorii în statul membru de origine, sunt recunoscute în celelalte state membre fără a fi necesară vreo procedură specială. Secțiunea 1 din prezentul capitol se aplică în consecință, cu excepția cazului în care se prevede altfel în prezenta secțiune.
(2) Actele autentice și acordurile în materia răspunderii părintești, care produc efecte juridice obligatorii și sunt executorii în statul membru de origine, sunt recunoscute și executate în celelalte state membre fără a fi necesară vreo hotărâre de încuviințare a executării. Secțiunile 1 și 3 din prezentul capitol se aplică în consecință, cu excepția cazului în care se prevede altfel în prezenta secțiune.
Art. 66 - Certificatul
(1) Instanța sau autoritatea competentă din statul membru de origine, comunicată Comisiei în temeiul articolului 103, eliberează, la cererea unei părți, un certificat pentru un act autentic sau un acord:
(a) în materie matrimonială folosind formularul care figurează în anexa VIII;
(b) în materia răspunderii părintești folosind formularul care figurează în anexa IX.
Certificatul menționat la litera (b) conține un rezumat al obligației executorii cuprinse în actul autentic sau în acord.
(2) Certificatul poate fi eliberat doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) statul membru care a delegat autorității publice sau altei autorități competența de a întocmi sau de a înregistra în mod formal actul autentic sau de a înregistra acordul este competent în temeiul capitolului II; și
(b) actul autentic sau acordul are efecte juridice obligatorii în statul membru respectiv.
(3) În pofida alineatului (2), în materia răspunderii părintești certificatul nu poate fi eliberat dacă există vreun indiciu că conținutul actului autentic sau al acordului este contrar interesului superior al copilului.
(4) Certificatul se completează în limba actului autentic sau a acordului. Acesta poate fi eliberat și într-o altă limbă oficială a instituțiilor Uniunii Europene care a fost solicitată de parte. Acest lucru nu creează nicio obligație pentru instanța sau autoritatea competentă care eliberează certificatul de a furniza o traducere sau o transliterare a conținutului traductibil din câmpurile de text liber.
(5) În cazul neprezentării acestui certificat, un act autentic sau un acord nu este recunoscut sau executat în alt stat membru.
Art. 67 - Rectificarea și retragerea certificatului
(1) Instanța sau autoritatea competentă din statul membru de origine, comunicată Comisiei în temeiul articolului 103, rectifică certificatul, la cerere, și poate face acest lucru și din oficiu în cazul în care, din cauza unei erori materiale sau a unei omisiuni, există o neconcordanță între actul autentic sau acord și certificat.
(2) Instanța sau autoritatea competentă menționată la alineatul (1) din prezentul articol retrage certificatul, la cerere sau din oficiu, în cazul în care acesta a fost eliberat în mod neîntemeiat, ținând seama de cerințele prevăzute la articolul 66.
(3) Procedura, inclusiv orice cale de atac, referitoare la rectificarea sau retragerea certificatului este reglementată de dreptul statului membru de origine.
Art. 68 - Motive de refuz al recunoașterii sau al executării
(1) Recunoașterea unui act autentic sau a unui acord privind separarea de drept sau divorțul se refuză în cazul în care:
(a) recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care se invocă recunoașterea;
(b) aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre, cu un act autentic sau cu un acord survenite între aceleași părți în statul membru în care se invocă recunoașterea; sau
(c) aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre anterioară ori cu un act autentic sau acord anterior adoptate într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți, cu condiția ca prima hotărâre ori primul act autentic sau acord să îndeplinească condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru în care se invocă recunoașterea.
(2) Recunoașterea sau executarea unui act autentic sau a unui acord în materia răspunderii părintești se refuză:
(a) în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se invocă aceasta, luând în considerare interesul superior al copilului;
(b) la cererea oricărei persoane care susține că actul autentic sau acordul se opune exercitării răspunderii sale părintești, în cazul în care actul autentic a fost întocmit sau înregistrat ori acordul a fost încheiat și înregistrat fără participarea persoanei respective;
(c) în cazul și în măsura în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre, cu un act autentic ori cu un acord în materia răspunderii părintești survenite ulterior în statul membru în care se invocă recunoașterea sau se solicită executarea;
(d) în cazul și în măsura în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre, cu un act autentic ori cu un acord în materia răspunderii părintești survenite ulterior într-un alt stat membru sau în statul terț în care copilul își are reședința obișnuită, cu condiția ca hotărârea ulterioară ori actul autentic sau acordul ulterior să îndeplinească condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru în care se invocă recunoașterea sau se solicită executarea.
(3) Recunoașterea sau executarea unui act autentic sau acord în materia răspunderii părintești poate fi refuzată în cazul în care actul autentic a fost întocmit sau înregistrat ori acordul a fost înregistrat fără să i se fi oferit copilului care este capabil de a-și forma propriile opinii posibilitatea de a-și exprima opinia.
Secțiunea 5
Alte dispoziții
Art. 69 - Interzicerea controlului competenței instanței de origine
Competența instanței din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat la articolul 38 litera (a) și la articolul 39 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14.
Art. 70 - Diferențe în ceea ce privește dreptul aplicabil
Recunoașterea unei hotărâri în materie matrimonială nu poate fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru în care se invocă aceasta nu permite divorțul, separarea de drept sau anularea căsătoriei pe baza unor fapte identice.
Art. 71 - Interzicerea revizuirii pe fond
În niciun caz, o hotărâre pronunțată în alt stat membru nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond.
Art. 72 - Căi de atac în anumite state membre
În cazul în care o hotărâre a fost pronunțată în Irlanda, în Cipru sau în Regatul Unit, orice cale de atac prevăzută în statul membru de origine este considerată cale de atac ordinară în sensul prezentului capitol.
Art. 73 - Costuri
Prezentul capitol se aplică, de asemenea, în ceea ce privește stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în cadrul procedurilor inițiate în temeiul prezentului regulament și pentru executarea oricărei hotărâri privind astfel de cheltuieli.
Art. 74 - Asistență judiciară
(1) Reclamantul care, în statul membru de origine, a beneficiat în tot sau în parte de asistență judiciară sau de o scutire de taxe și de cheltuieli beneficiază, în cadrul procedurii prevăzute la articolele 30 alineatul (3), 40, și 59, de cea mai favorabilă asistență sau de cea mai mare scutire prevăzută de dreptul statului membru de executare.
(2) Un solicitant care, în statul membru de origine, a beneficiat de o procedură gratuită în fața unei autorități administrative comunicate Comisiei în temeiul articolului 103 are dreptul de a beneficia, în cadrul oricărei proceduri prevăzute la articolul 30 alineatul (3), articolul 40 și articolul 59, de asistență judiciară în conformitate cu alineatul (1) din prezentul articol. În acest scop, partea respectivă prezintă un document întocmit de autoritatea competentă a statului membru de origine, prin care se atestă faptul că partea îndeplinește condițiile financiare pentru a putea beneficia în tot sau în parte de asistență judiciară sau de o scutire de taxe și cheltuieli.
Art. 75 - Cauțiune sau garanție
Unei părți care solicită într-un stat membru executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru nu i se poate solicita vreo cauțiune sau garanție, indiferent de denumirea acestora, pe motiv că este cetățean străin sau că nu își are reședința obișnuită în statul membru de executare.
CAPITOLUL V
Cooperarea în materia răspunderii părintești
Art. 76 - Desemnarea autorităților centrale
Fiecare stat membru desemnează una sau mai multe autorități centrale însărcinate să îl asiste la aplicarea prezentului regulament în materia răspunderii părintești și precizează competențele teritoriale sau materiale ale fiecăreia. Atunci când un stat membru a desemnat mai multe autorități centrale, comunicările se adresează, în principiu, direct autorității centrale competente. În cazul în care o comunicare este adresată unei autorități centrale necompetente, aceasta transmite comunicarea către autoritatea centrală competentă și informează expeditorul cu privire la acest fapt.
Art. 77 - Atribuții generale ale autorităților centrale
(1) Autoritățile centrale comunică informații cu privire la dreptul intern și la procedurile și serviciile naționale disponibile în materia răspunderii părintești și iau măsurile pe care le consideră corespunzătoare pentru ameliorarea aplicării prezentului regulament.
(2) Autoritățile centrale cooperează și promovează cooperarea dintre autoritățile competente din statele lor membre pentru realizarea obiectivelor prezentului regulament.
(3) În scopul alineatelor (1) și (2) poate fi utilizată Rețeaua judiciară europeană în materie civilă și comercială.
Art. 78 - Cereri prin intermediul autorităților centrale
(1) Autoritățile centrale, la cererea unei autorități centrale a unui alt stat membru, cooperează în cazuri determinate pentru realizarea obiectivelor menționate în prezentul regulament.
(2) Cererile în temeiul prezentului capitol pot fi formulate de o instanță sau de o autoritate competentă. Cererile în temeiul articolului 79 literele (c) și (g) și al articolului 80 alineatul (1) litera (c) pot fi formulate, de asemenea, de titularii răspunderii părintești.
(3) Cu excepția cazurilor urgente și fără a aduce atingere articolului 86, cererile în temeiul prezentului capitol se adresează autorității centrale din statul membru al instanței sau al autorității competente solicitante sau în care solicitantul își are reședința obișnuită.
(4) Prezentul articol nu împiedică autoritățile centrale sau autoritățile competente să încheie cu autoritățile centrale sau autoritățile competente din unul sau mai multe alte state membre acorduri sau înțelegeri care să permită comunicări directe în cadrul relațiilor lor reciproce sau să mențină acordurile sau înțelegerile existente.
(5) Prezentul capitol nu împiedică niciun titular al răspunderii părintești să se adreseze direct instanțelor din alt stat membru.
(6) Articolele 79 și 80 nu impun unei autorități centrale o obligație de a exercita competențe care pot fi exercitate numai de autoritățile judiciare în temeiul dreptului statului membru solicitat.
Art. 79 - Atribuții specifice ale autorităților centrale solicitate
Autoritățile centrale solicitate iau, direct sau prin intermediul instanțelor, al autorităților competente sau al altor organisme, toate măsurile necesare pentru:
(a) furnizarea de asistență, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale, pentru a determina locul în care se află un copil, atunci când este posibil ca acesta să fie prezent pe teritoriul statului membru solicitat și respectiva informație este necesară pentru soluționarea unei cereri sau solicitări prevăzute în prezentul regulament;
(b) obținerea și schimbul de informații relevante în procedurile în materia răspunderii părintești în temeiul articolului 80;
(c) furnizarea de informații și asistență titularilor răspunderii părintești care solicită recunoașterea și executarea unei hotărâri pe teritoriul autorității centrale solicitate, în special în ceea ce privește dreptul de vizită și înapoierea copilului, inclusiv, dacă este necesar, informații privind modalitatea de obținere a asistenței judiciare;
(d) facilitarea comunicării între instanțe, autorități competente și alte organisme implicate, în special pentru aplicarea articolului 81;
(e) facilitarea comunicării între instanțe, dacă este necesar, în special pentru aplicarea articolelor 12, 13, 15 și 20;
(f) furnizarea informațiilor și a asistenței necesare instanțelor și autorităților competente pentru aplicarea articolului 82; și
(g) facilitarea acordului între titularii răspunderii părintești recurgând la mediere sau la alte mijloace de soluționare alternativă a litigiilor și facilitarea în acest scop a cooperării transfrontaliere.
Art. 80 - Cooperarea în materie de colectare și schimb de informații relevante în procedurile în materia răspunderii părintești
(1) La primirea unei cereri motivate, autoritatea centrală din statul membru în care copilul își are sau își avea reședința obișnuită sau în care acesta se află ori se afla, direct sau prin intermediul instanțelor, al autorităților competente sau al altor organisme:
(a) furnizează, dacă este disponibil, sau elaborează și furnizează un raport referitor la:
(i) situația copilului;
(ii) orice procedură în curs în materia răspunderii părintești referitoare la copil; sau
(iii) hotărârile pronunțate în materia răspunderii părintești referitoare la copil;
(b) furnizează orice alte informații relevante pentru procedurile în materia răspunderii părintești din statul membru solicitant, în special cu privire la situația unui părinte, a unei rude sau a unei alte persoane care poate fi adecvată pentru îngrijirea copilului, dacă situația copilului impune acest lucru; sau
(c) poate să solicite instanței sau autorității competente din statul său membru să analizeze necesitatea de a lua măsuri pentru protecția persoanei sau a bunurilor copilului.
(2) În orice caz, în situația în care copilul este expus unui pericol grav, instanța sau autoritatea competentă care preconizează luarea de măsuri sau care a luat măsuri pentru protecția copilului, dacă are cunoștință de faptul că reședința copilului s-a mutat într-un alt stat membru sau că copilul este prezent într-un alt stat membru, informează instanțele sau autoritățile competente din respectivul stat membru cu privire la pericolul existent și măsurile luate sau preconizate. Aceste informații pot fi transmise direct sau prin intermediul autorităților centrale.
(3) Solicitările menționate la alineatele (1) și (2) și eventualele documente suplimentare sunt însoțite de o traducere în limba oficială a statului solicitat sau, dacă în statul membru respectiv există mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care trebuie soluționată solicitarea sau în orice altă limbă pe care statul membru solicitat a acceptat-o în mod expres. Statele membre comunică acest accept Comisiei în conformitate cu articolul 103.
(4) Informațiile menționate la alineatul (1) sunt transmise autorității centrale solicitante în termen de cel mult trei luni de la primirea cererii, cu excepția cazului în care acest lucru este imposibil din cauza unor circumstanțe excepționale.
Art. 81 - Punerea în aplicare într-un alt stat membru a hotărârilor în materia răspunderii părintești
(1) O instanță dintr-un stat membru poate cere sprijinul instanțelor sau al autorităților competente dintr-un alt stat membru în vederea punerii în aplicare a hotărârilor în materia răspunderii părintești pronunțate în conformitate cu prezentul regulament, în special în ceea ce privește asigurarea exercitării efective a dreptului de vizită.
(2) Cererea menționată la alineatul (1) și eventualele documente suplimentare sunt însoțite de o traducere în limba oficială a statului membru solicitat sau, dacă în statul membru respectiv există mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care trebuie soluționată solicitarea sau în orice altă limbă pe care statul membru solicitat a acceptat-o în mod expres. Statele membre comunică acest accept Comisiei în conformitate cu articolul 103.
Art. 82 - Plasamentul copilului într-un alt stat membru
(1) În cazul în care o instanță sau o autoritate competentă preconizează plasamentul copilului într-un alt stat membru, aceasta obține în prealabil aprobarea autorității competente din respectivul alt stat membru. În acest scop, autoritatea centrală a statului membru solicitant transmite autorității centrale a statului membru solicitat, în care urmează să fie plasat copilul, o cerere de aprobare care include un raport privind copilul, împreună cu motivele plasamentului sau ale îngrijirii propuse, informații privind eventuala finanțare preconizată și orice alte informații pe care le consideră relevante, cum ar fi durata preconizată a plasamentului.
(2) Alineatul (1) nu se aplică în cazul în care copilul urmează să fie plasat la un părinte.
Statele membre pot decide că aprobarea lor în temeiul alineatului (1) nu este necesară pentru plasamentul pe propriul lor teritoriu, la anumite categorii de rude apropiate, pe lângă părinți. Aceste categorii sunt comunicate Comisiei în temeiul articolului 103.
(3) Autoritatea centrală dintr-un alt stat membru poate informa instanța sau autoritatea competentă care preconizează plasamentul unui copil despre existența unei legături strânse a copilului cu statul membru respectiv. Aceasta nu aduce atingere dreptului și procedurilor naționale din statul membru care preconizează plasamentul.
(4) Cererea și orice documente suplimentare menționate la alineatul (1) sunt însoțite de o traducere în limba oficială a statului membru solicitat sau, dacă în statul membru respectiv există mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care trebuie soluționată solicitarea sau în orice altă limbă pe care statul membru solicitat a acceptat-o în mod expres. Statele membre comunică acest accept Comisiei în conformitate cu articolul 103.
(5) Plasamentul menționat la alineatul (1) este dispus sau stabilit de statul membru solicitant numai după ce autoritatea competentă a statului membru solicitat a aprobat acest plasament.
(6) Hotărârea prin care se acordă sau se refuză aprobarea se transmite autorității centrale solicitante în termen de cel mult trei luni de la primirea cererii, cu excepția cazului în care acest lucru este imposibil din cauza unor circumstanțe excepționale.
(7) Modalitățile de obținere a aprobării sunt reglementate de dreptul intern al statului membru solicitat.
(8) Prezentul articol nu împiedică autoritățile centrale sau autoritățile competente să încheie cu autoritățile centrale sau autoritățile competente din unul sau mai multe alte state membre acorduri sau înțelegeri care simplifică procedura de consultare pentru obținerea aprobării în cadrul relațiilor lor reciproce sau să le mențină pe cele existente.
Art. 83 - Costurile autorităților centrale
(1) Asistența acordată de autoritățile centrale în temeiul prezentului regulament este gratuită.
(2) Fiecare autoritate centrală își suportă propriile costuri care decurg din aplicarea prezentului regulament.
Art. 84 - Întrunirile autorităților centrale
(1) Autoritățile centrale se întrunesc în mod regulat pentru a facilita aplicarea prezentului regulament.
(2) Convocarea întrunirilor autorităților centrale se efectuează, în special, de Comisie în cadrul Rețelei judiciare europene în materie civilă și comercială, în conformitate cu Decizia 2001/470/CE.
CAPITOLUL VI
Dispoziții generale
Art. 85 - Domeniu de aplicare
Prezentul capitol se aplică soluționării solicitărilor și cererilor prevăzute în capitolele III-V.
Art. 86 - Cooperarea și comunicarea între instanțe
(1) În sensul prezentului regulament, instanțele pot să coopereze și să comunice direct între ele sau să își solicite informații în mod direct, cu condiția ca această comunicare să respecte drepturile procesuale ale părților la procedură și confidențialitatea informațiilor.
(2) Cooperarea menționată la alineatul (1) poate fi pusă în aplicare prin orice mijloace pe care instanța le consideră adecvate. Aceasta poate privi, în special:
(a) comunicarea în sensul articolelor 12 și 13;
(b) informații în conformitate cu articolul 15;
(c) informații privind proceduri în curs în sensul articolului 20;
(d) comunicarea în sensul capitolelor III-V.
Art. 87 - Colectarea și transmiterea informațiilor
(1) Autoritatea centrală solicitată transmite orice cerere, solicitare sau informațiile cuprinse în acestea în materia răspunderii părintești sau în materia răpirii internaționale de copii, după caz, în temeiul prezentului regulament, instanței sau autorității competente din statul său membru ori oricărui intermediar, după caz, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale.
(2) Orice intermediar, instanță sau autoritate competentă căruia/căreia i-au fost transmise, în temeiul prezentului regulament, informațiile prevăzute la alineatul (1) le poate utiliza numai în sensul prezentului regulament.
(3) Intermediarul, instanța sau autoritatea competentă care deține sau care este competent/ă să colecteze în statul membru solicitat informațiile necesare pentru a soluționa o solicitare sau o cerere în temeiul prezentului regulament furnizează respectivele informații autorității centrale solicitate, la cererea acesteia, în cazurile în care autoritatea centrală solicitată nu are acces direct la informații.
(4) În funcție de necesități, autoritatea centrală solicitată transmite informațiile obținute în temeiul prezentului articol autorității centrale solicitante, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale.
Art. 88 - Notificarea persoanei vizate
În cazul în care există riscul ca notificarea să dăuneze soluționării eficace a solicitării sau a cererii prevăzute în prezentul regulament pentru care au fost transmise informațiile, obligația de a notifica persoana vizată în temeiul articolului 14 alineatele (1)-(4) din Regulamentul (UE) 2016/679 poate fi amânată până la soluționarea solicitării sau a cererii.
Art. 89 - Nedivulgarea informațiilor
(1) O autoritate centrală, o instanță sau o autoritate competentă nu divulgă și nici nu confirmă informațiile colectate sau transmise în sensul capitolelor III-VI în cazul în care stabilește că acest lucru ar putea pune în pericol sănătatea, siguranța sau libertatea copilului ori a unei alte persoane.
(2) O decizie în acest sens adoptată într-un singur stat membru se ia în considerare de autoritățile centrale, instanțele și autoritățile competente din celelalte state membre, în special în cazuri de violență domestică.
(3) Niciun element din prezentul articol nu împiedică colectarea și transmiterea de informații de către și între autoritățile centrale, instanțele și autoritățile competente în măsura în care acest lucru este necesar pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute la capitolele III-VI.
Art. 90 - Legalizarea sau altă formalitate similară
Nu este necesară nicio legalizare sau altă formalitate similară în contextul prezentului regulament.
Art. 91 - Limbi
(1) Fără a aduce atingere articolului 55 alineatul (2) litera (a), în cazul în care este necesară o traducere sau o transliterare în temeiul prezentului regulament, această traducere sau transliterare se efectuează în limba oficială a statului membru în cauză sau, atunci când statul membru respectiv are mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale procedurii judiciare corespunzătoare locului în care se invocă hotărârea pronunțată într-un alt stat membru sau în care se introduce o cerere, conform legii statului membru respectiv.
(2) Traducerile sau transliterările conținutului traductibil din câmpurile de text liber ale certificatelor menționate la articolele 29, 36, 47, 49 și 66 pot fi efectuate în orice altă limbă oficială sau în orice alte limbi oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene pe care statul membru în cauză a comunicat, în conformitate cu articolul 103, că le poate accepta.
(3) Statele membre adresează notificări Comisiei privind limba sau limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene, altele decât propria (propriile) limbă (limbi), în care se pot adresa comunicările autorităților centrale.
(4) Orice traducere necesară în scopul aplicării capitolelor III și IV se efectuează de către o persoană autorizată în acest scop în unul dintre statele membre.
CAPITOLUL VII
Acte delegate
Art. 92 - Modificarea anexelor
Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 93 în ceea ce privește modificarea anexelor I-IX, pentru a le actualiza sau pentru a aduce modificări tehnice respectivelor anexe.
Art. 93 - Exercitarea delegării de competențe
(1) Competența de a adopta acte delegate este conferită Comisiei în condițiile prevăzute la prezentul articol.
(2) Competența de a adopta acte delegate menționată la articolul 92 se conferă Comisiei pe o perioadă nedeterminată de la 22 iulie 2019.
(3) Delegarea de competențe menționată la articolul 92 poate fi revocată în orice moment de Consiliu. O decizie de revocare pune capăt delegării de competențe specificate în decizia respectivă. Decizia produce efecte din ziua care urmează datei publicării acesteia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau de la o dată ulterioară menționată în decizie. Decizia nu aduce atingere actelor delegate care sunt deja în vigoare.
(4) Înainte de adoptarea unui act delegat, Comisia consultă experții desemnați de fiecare stat membru în conformitate cu principiile prevăzute în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare.
(5) De îndată ce adoptă un act delegat, Comisia îl notifică Consiliului.
(6) Un act delegat adoptat în temeiul articolului 92 intră în vigoare numai în cazul în care Consiliul nu a formulat obiecțiuni în termen de două luni de la data la care actul i-a fost notificat sau în cazul în care, înaintea expirării termenului respectiv, Consiliul a informat Comisia că nu va formula obiecțiuni. Perioada respectivă se prelungește cu două luni la inițiativa Consiliului.
(7) Parlamentul European este informat cu privire la adoptarea de acte delegate de către Comisie, la orice obiecțiuni formulate la adresa acestor acte sau la revocarea delegării de competențe de către Consiliu.
CAPITOLUL VIII
Relații cu alte instrumente
Art. 94 - Relații cu alte instrumente
(1) Sub rezerva alineatului (2) din prezentul articol și a articolelor 95-100, prezentul regulament înlocuiește, pentru statele membre, convențiile existente la data intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 care au fost încheiate între două sau mai multe state membre și care se referă la materiile reglementate de prezentul regulament.
(2) Finlandei și Suediei le-a fost acordată posibilitatea de a declara, în conformitate cu articolul 59 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 și sub rezerva condițiilor stabilite la literele (b) și (c) de la articolul respectiv, că în relațiile lor reciproce, în locul normelor din respectivul regulament, vor aplica, în tot sau în parte, Convenția din 6 februarie 1931 dintre Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia conținând dispoziții de drept internațional privat privind căsătoria, adopția și încredințarea copiilor, precum și protocolul final la această convenție. Declarațiile lor respective au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, sub forma unei anexe la Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. Statele membre menționate pot renunța la acestea, în tot sau în parte, în orice moment.
(3) În orice acord care urmează să se încheie între statele membre menționate la alineatul (2) privind materiile reglementate de prezentul regulament, normele de competență se aliniază la cele prevăzute de prezentul regulament.
(4) Principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie între cetățenii Uniunii se respectă.
(5) Hotărârile pronunțate în unul dintre statele nordice care au făcut declarația menționată la alineatul (2) în baza unui criteriu de competență care corespunde unuia dintre criteriile de competență prevăzute în capitolul II sunt recunoscute și executate în celelalte state membre în conformitate cu normele prevăzute în capitolul IV secțiunea 1.
(6) Statele membre comunică Comisiei:
(a) o copie a acordurilor și a actelor cu putere de lege uniforme care le pun în aplicare menționate la alineatul (3);
(b) orice denunțare a acordurilor și a actelor cu putere de lege uniforme menționate la alineatele (2) sau (3) sau orice modificare a acestora.
Astfel de informații se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Art. 95 - Relația cu anumite convenții multilaterale
În relațiile dintre statele membre, prezentul regulament prevalează asupra următoarelor convenții în măsura în care acestea privesc materiile reglementate de prezentul regulament:
(a) Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 privind competența autorităților și legea aplicabilă în privința protecției minorilor;
(b) Convenția de la Luxemburg din 8 septembrie 1967 privind recunoașterea hotărârilor privind valabilitatea căsătoriilor;
(c) Convenția de la Haga din 1 iunie 1970 privind recunoașterea divorțurilor și separărilor de drept;
(d) Convenția europeană din 20 mai 1980 asupra recunoașterii și executării hotărârilor în materie de încredințare a copiilor și de restabilire a încredințării copiilor.
Art. 96 - Relația cu Convenția de la Haga din 1980
În cazul în care un copil a fost deplasat ilicit sau este reținut ilicit într-un alt stat membru decât statul membru în care își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite, continuă să se aplice dispozițiile Convenției de la Haga din 1980, astfel cum sunt completate de dispozițiile capitolelor III și VI din prezentul regulament. În cazul în care o hotărâre care dispune înapoierea unui copil în temeiul Convenției de la Haga din 1980, pronunțată într-un stat membru, trebuie să fie recunoscută și executată într-un alt stat membru în urma unei noi deplasări sau rețineri ilicite a copilului, se aplică capitolul IV.
Art. 97 - Raportul cu Convenția de la Haga din 1996
(1) În relațiile cu Convenția de la Haga din 1996, prezentul regulament se aplică:
(a) sub rezerva alineatului (2) din prezentul articol, atunci când copilul își are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru;
(b) în ceea ce privește recunoașterea și executarea unei hotărâri pronunțate de o instanță dintr-un stat membru pe teritoriul unui alt stat membru, chiar dacă respectivul copil își are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat care este parte contractantă la convenția menționată anterior și în care prezentul regulament nu se aplică.
(2) În pofida alineatului (1),
(a) în cazul în care părțile au convenit asupra competenței unei instanțe dintr-un stat care este parte la Convenția de la Haga din 1996 și în care prezentul regulament nu se aplică, se aplică articolul 10 din convenția menționată;
(b) în ceea ce privește transferul competenței între o instanță dintr-un stat membru și o instanță dintr-un stat care este parte la Convenția de la Haga din 1996 și în care prezentul regulament nu se aplică, se aplică articolele 8 și 9 din convenția menționată;
(c) în cazul în care, în fața unei instanțe dintr-un stat care este parte la Convenția de la Haga din 1996 și în care prezentul regulament nu se aplică, este în derulare o procedură în materia răspunderii părintești în momentul în care în fața unei instanțe dintr-un stat membru se inițiază o procedură referitoare la același copil și având același obiect și aceeași cauză, se aplică articolul 13 din convenția menționată.
Art. 98 - Întinderea efectelor
(1) Acordurile și convențiile menționate la articolele 72-75 continuă să își producă efectele în materiile nereglementate de prezentul regulament.
(2) Convențiile menționate la articolele 95-97, în special Convenția de la Haga din 1980 și Convenția de la Haga din 1996, continuă să își producă efectele între statele membre care sunt părți la acestea, în conformitate cu articolele 95-97 din prezentul regulament.
Art. 99 - Tratatele încheiate cu Sfântul Scaun
(1) Prezentul regulament se aplică fără a aduce atingere Tratatului internațional (concordat) încheiat între Sfântul Scaun și Portugalia, semnat la Vatican la 18 mai 2004.
(2) Orice hotărâre privind nevalabilitatea unei căsătorii pronunțate în temeiul tratatului menționat la alineatul (1) se recunoaște în statele membre în condițiile prevăzute în capitolul IV secțiunea 1 subsecțiunea 1.
(3) Dispozițiile alineatelor (1) și (2) se aplică, de asemenea, următoarelor tratate internaționale încheiate cu Sfântul Scaun:
(a) „Concordato lateranense” din 11 februarie 1929 dintre Italia și Sfântul Scaun, modificat prin acordul și protocolul adițional semnat la Roma la 18 februarie 1984;
(b) Acordul din 3 ianuarie 1979 dintre Sfântul Scaun și Spania privind problemele juridice;
(c) Acordul dintre Sfântul Scaun și Malta privind recunoașterea de efecte civile căsătoriilor canonice și hotărârilor autorităților și instanțelor ecleziastice cu privire la aceste căsătorii din 3 februarie 1993, inclusiv protocolul de aplicare din aceeași dată, cu cel de al treilea protocol adițional din 27 ianuarie 2014.
(4) În Italia, Malta sau Spania, recunoașterea hotărârilor prevăzute la alineatul (2) se poate supune acelorași proceduri și acelorași verificări ca cele aplicabile hotărârilor instanțelor ecleziastice pronunțate în conformitate cu tratatele internaționale încheiate cu Sfântul Scaun și menționate la alineatul (3).
(5) Statele membre comunică Comisiei:
(a) o copie a tratatelor menționate la alineatele (1) și (3);
(b) orice denunțare sau modificare a acestor tratate.
CAPITOLUL IX
Dispoziții finale
Art. 100 - Dispoziții tranzitorii
(1) Prezentul regulament se aplică numai procedurilor judiciare inițiate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod formal și acordurilor înregistrate la 1 august 2022 sau după această dată.
(2) Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 continuă să se aplice hotărârilor pronunțate în procedurile judiciare inițiate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod formal și acordurilor care au devenit executorii în statul membru în care au fost încheiate înainte de 1 august 2022 și care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat.
Art. 101 - Monitorizare și evaluare
(1) Până la 2 august 2032, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un raport privind evaluarea ex post a prezentului regulament, bazat pe informațiile furnizate de statele membre. Raportul este însoțit, după caz, de o propunere legislativă.
(2) Începând cu 2 august 2025, statele membre colectează și pun la dispoziția Comisiei, la cerere și dacă sunt disponibile, informații relevante pentru evaluarea funcționării și a aplicării prezentului regulament referitoare la:
(a) numărul hotărârilor pronunțate în materie matrimonială sau în materia răspunderii părintești în care competența s-a bazat pe temeiurile prevăzute în prezentul regulament;
(b) în ceea ce privește cererile de executare a unei hotărâri astfel cum este menționată la articolul 28 alineatul (1), numărul de cazuri în care executarea nu a avut loc în termen de șase săptămâni de la inițierea procedurii;
(c) numărul cererilor de refuz al recunoașterii unei hotărâri introduse în temeiul articolului 40 și numărul cazurilor în care s-a dispus refuzul recunoașterii;
(d) numărul cererilor de refuz al executării unei hotărâri introduse în temeiul articolului 58 și numărul cazurilor în care s-a dispus refuzul executării;
(e) numărul căilor de atac formulate în temeiul articolului 61 și, respectiv, al articolului 62.
Art. 102 - State membre cu două sau mai multe sisteme de drept
În ceea ce privește un stat membru în care două sau mai multe sisteme de drept sau ansambluri de norme privind materiile reglementate de prezentul regulament se aplică în unități teritoriale diferite:
(a) orice trimitere la reședința obișnuită în acest stat membru se referă la reședința obișnuită într-o unitate teritorială;
(b) orice trimitere la cetățenie se referă la unitatea teritorială desemnată de dreptul statului membru respectiv;
(c) orice trimitere la autoritatea unui stat membru se referă la autoritatea unității teritoriale respective din cadrul acestui stat membru;
(d) orice trimitere la normele statului membru solicitat se referă la normele unității teritoriale în care este invocată competența, recunoașterea sau executarea.
Art. 103 - Informații care trebuie comunicate Comisiei
(1) Statele membre comunică Comisiei următoarele informații:
(a) orice autorități menționate la articolul 2 alineatul (2) punctul 2 litera (b) și punctul (3) și la articolul 74 alineatul (2);
(b) instanțele și autoritățile competente să elibereze certificate, după cum se menționează la articolul 36 alineatul (1) și la articolul 66, și instanțele competente pentru rectificarea certificatelor, după cum se menționează la articolul 37 alineatul (1), articolul 48 alineatul (1), articolul 49 și articolul 66 alineatul (3) coroborat cu articolul 37 alineatul (1);
(c) instanțele menționate la articolul 30 alineatul (3), articolul 52, articolul 40 alineatul (1), articolul 58 alineatul (1) și articolul 62, precum și autoritățile și instanțele menționate la articolul 61 alineatul (2);
(d) autoritățile competente în materie de executare menționate la articolul 52;
(e) căile de atac menționate la articolele 61 și 62;
(f) denumirile, adresele și mijloacele de comunicare ale autorităților centrale desemnate în conformitate cu articolul 76;
(g) categoriile de rude apropiate menționate la articolul 82 alineatul (2), după caz;
(h) limbile acceptate pentru comunicările adresate autorităților centrale în conformitate cu articolul 91 alineatul (3);
(i) limbile acceptate pentru traducerile efectuate în temeiul articolului 80 alineatul (3), al articolului 81 alineatul (2), al articolului 82 alineatul (4) și al articolului 91 alineatul (2).
(2) Statele membre comunică Comisiei informațiile menționate la alineatul (1) până la 23 aprilie 2021.
(3) Statele membre comunică Comisiei orice modificare a informațiilor menționate la alineatul (1).
(4) Comisia pune informațiile menționate la alineatul (1) la dispoziția publicului prin mijloacele corespunzătoare, inclusiv prin portalul european e-justiție.
Art. 104 - Abrogare
(1) Sub rezerva articolului 100 alineatul (2) din prezentul regulament, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 se abrogă de la 1 august 2022.
(2) Trimiterile la regulamentul abrogat se interpretează ca trimiteri la prezentul regulament și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa X.
Art. 105 - Intrare în vigoare
(1) Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
(2) Prezentul regulament se aplică de la 1 august 2022, cu excepția articolelor 92, 93 și 103, care se aplică de la 22 iulie 2019.
Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în statele membre în conformitate cu tratatele.
[...] (Nu sunt reproduse în prezentul extras: partea introductivă - motivele adoptării regulamentului, anexele I-IX privind modelele de certificate la care regulamentul face referire și anexa X privind corespondența între articolele prezentului regulament și articolele Regulamentului (CE) Nr. 2201/2003 abrogat.)